Traditii si obiceiuri | turism-botosani

Se spune că un neam este recunoscut pentru istoria sa, pentru personalităţile sale, pentru frumuseţile locurilor şi pentru tradiţiile care înfrumuseţează fiecare motiv de sărbătoare. Neamul românesc este unul care se remarcă prin datinile şi obiceiurile din fiecare zonă în parte.

„Câte sate, atâtea obiceiuri“

În Moldova, tradiţiile sunt şi acum vii. Aici, copii sunt învăţaţi încă din pruncie ce înseamnă postul, colindul, Crăciunul, Anul Nou, într-un cuvânt, Sărbătorile de iarnă. Izul sărbătorilor se simte încă din noiembrie, în ziua de Lăsatul Secului, atunci când gospodarii îşi reunesc familia, organizează ultima „masă de dulce“, urmând ca de a doua zi să intre în Postul Naşterii Domnului.

Bucate tradiţionale de Crăciun

Se spune că aceasta este sărbătoarea familiei, momentul în care toţi trebuie să încercăm să fim mai buni. Gospodinele au un rol foarte important, ele trebuie să se pregătească astfel încât din fiecare casă să nu lipsească bucatele tradiţionale. Toba, caltaboşii, cârnaţii afumaţi, sărmăluţele, piftia sunt doar câteva dintre bucatele caracteristice ce se regăsesc pe mesele de Crăciun din satele din zona Moldovei. De pe masa tradiţionala nu lipsesc celebrele „poale-n brâu“, plăcinte specific moldoveneşti, cozonacul sau vinul roşu. În unele sate se desface, în prima zi de Crăciun, putina cu brânză păstrată încă din toamnă.

Împodobirea caselor

Casele sunt şi ele pregătite de sărbătoare. Cu ani în urmă, gospodinele îşi împodobeau locuinţa cu plante ornamentale (busuioc, mentă creaţă, ochişele). Acest aspect reiese şi din colindele specifice zonei: „Streaşina de busuioc,/ Să vă fie cu noroc./ Streaşina de măghiran,/ Să vă fie peste an./ Streaşina de mintă creaţă,/ Să vă fie pentru viaţă./ Streaşina de bumbişor,/ Să vă fie de-ajutor,/ La fete şi la feciori/ Şi nouă de sărbători.“ Astăzi casele sunt împodobite cu fel şi fel de luminiţe, coroniţe, care mai de care mai frumoase, toate pentru a-i întâmpina pe colindători.

Colindatul - moment emoţionant

În Moldova, colindatul este mai mult decât o simplă tradiţie. În preajma Crăciunului, fiecare localitate freamătă de pregătiri. Respectând obiceiurile străbune, tinerii şi nu numai îşi organizează programul pe care îl au de prezentat în faţa sătenilor. Începând cu câteva săptămâni înaintea Ajunului, copii formează cete, fac repetiţii şi se hotărăsc care vor fi colindele pe care le vor rosti, dar şi ordinea lor. Ei se îmbracă în costume populare şi pornesc încă de cu ziuă prin sat, nu cumva să rămână o casă necolindată. Tinerii au răspundere mai multă, ei se organizează în grupuri mai mari. Mândrii de hainele pe care le poartă, încep colindatul de la casa preotului, apoi merg la primărie, acolo unde este cazul, la profesori, după care se abat la fiecare dintre ei acasă şi în special la fete. Colindele mai vechi sunt rostite de ei cu drag, ele au rolul de a împrospăta parcursul Naşterii Domnului, a magilor. Altele fac urări de bine gazdelor. Pentru acest moment de bucurie, tinerii sunt răsplătiţi cu mere, nuci, cozonac sau colăcei. Pentru că toate cele prezentate mai sus să fie conforme cu tradiţia, tinerii organizează repetiţii în diferite locuri, la Căminul Cultural, la şcoala şi chiar la casele unora dintre ei.

Cetele de Anul Nou

Şi pentru ca anul să se încheie în paşi de sărbătoare, zona Moldovei răsuna de tineri dornici de întâmpinarea noului an în acelaşi ritm. Urăturile şi colindele de rit agrar sunt prezente şi în zilele noastre. Acum, în ultima zi din an, copiii merg cu uratul, iar tinerii formează diferite cete de mascaţi pentru a întâmpina un nou început. Se remarcă, în special, jocul caprei, al ursului, dar şi cel al căiuţilor. Este importantă şi prezenţa mascaţilor, a irozilor, dar şi a personajelor biblice: craii Baltazar, Gaspar şi Melchior, Irod împărat, preotul Ozia, îngerul şi ciobanul.

Ghiduşiile caprei

În comună Mălini, jocul caprei este cel mai apreciat obicei. În Ajunul Anului Nou se prezintă, pe scena Căminului Cultural, cetele care vin din fiecare sat pentru a-şi prezenta programul ce l-au pregătit în conformitate cu tradiţiile locului. Apariţia caprelor se face în pocnete de harapace, cântece din fluier şi stigăturile toboşarului, ele evoluează săltăreţ asemeni animalelor pe care le întruchipează. Evoluţia jocului este evidentă şi apreciată prin măiestria conducătorului sau a toboşarului. Capra simulează că se urcă în copac, apoi se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intră în panică, urmând un dialog straniu cu animalul. În cele din urmă capra reînvie, spre bucuria tuturor, glumele şi ghiduşiile animalului reluându-şi cursul.

Jocul căiuţilor

Comuna botoşăneana Vorona se remarcă prin jocul căiuţilor. Un joc spectaculos, plin de istorie, care este prezentat prin intermediul măştilor. Tinerii care aleg să prezinte acesta tradiţie trebuie să deţină şi calităţi de dansatori, pentru a nu-i ştirbi din frumuseţe. În general, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă şi alte elemente ornamentale (oglinzi, peteala, canafi, mirt, panglici). Pentru a fi purtat în timpul jocului, capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată găurită la mijloc sau două vesce de sită, care se acoperă cu un covor sau o fustanelă din pânză albă sau colorată. Peste aceste ţesături se cos elemente decorative. Tinerii care joacă căiuţii se dezlănţuie în cerc sau se desfăşoară liniar şi radial, faţă în faţă, simulând o şarjă de cavalerie, sub comanda unui căpitan sau vătaf.

Datini si Obiceiuri

1. Cojocaritul

Ocupatia de baza a locuitorilor a ramas cresterea animalelor, ca rezultanta fireasca fiind dezvoltarea mestesugurilor taranesti beneficiare de materiile prime rezultate din aceasta indeletnicire, intre care se detaseaza cojocaritul. Privind calitatile sale artizanale, se poate conchide ca si-a castigat dreptul de mestesug prin excelenta artistic. Fara a neglija aspectul functional, prin modificari flagrante de croi, elementele artistice completeaza in mod fericit piesele de port realizate in toate cojocariile, piese care corespund perfect conditiilor de clima existente in zona. Se poate observa chiar o usoara amplificare a croiului in vederea sporirii spatiului decorativ, ceea ce duce la o usoara crestere a lungimii bonditei si cojocului sau chiar a umerilor bonditei cu prim de dihor.

Daca in vechime ornamentica pieselor de cojocarit traducea integrarea sociala a purtatorului, piesele moderne de port au sters diferentierile existente, fiind in general marcate prin nesemnificative modificari care tin mai mult de compozitia ornamentala a decorului si nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu inseamna ca oricare individ din comunitatea sateasca isi poate permite confectionarea pieselor de port supuse discutiei, intrucat preturile practicate depasesc cu mult limitele rezonabile ale purtatorilor de 'straie nemtesti', deci incifrand automat o dovada expresa de harnicie, cat si de bunastare a purtatorului. Faptul este usor verificabil intrucat, fiind o comuna necooperativizata, se puteau realiza venituri substantiale in gospodariile care au dezvoltat in continuare indeletnicirea traditionala - cresterea animalelor.

Inainte de a analiza mestesugul propriu-zis, se poate me 626d33g ntiona faptul ca trecerea spre artistic are loc in momentul in care dintr-un mestesug practicat invariabil de catre numerosii baci in perioadele in care nu sunt cu stana la munte devine un mestesug de breasla practicat de persoane specializate care renunta la alte indeletniciri si care raspund astfel comenzilor ferme ale colectivitatii, solicitand in general piese unice, nerepetabile, iar in cazul tinerilor casatoriti, sub forma de pereche. Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfectionate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucreaza in general pieile de oaie si de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confectionarea pieselor de port sarbatoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi - cergi sau plocazi captusite cu blana, folosite ca invelitori sau ca asternut. Piesele supuse prelucrarii trebuie mai intai dubite (tabacite). Operatiunea consta in acoperirea pe partea jupita cu un amestec de tarate de grau, chisleac sau zer si sare, dupa care se ruleaza si se aseaza intr-un ciubar, la cald, unde sunt lasate sa dospeasca aproximativ o saptamana. Urmeaza spalatul, uscatul la umbra si apoi trasul cu carligul, dupa care urmeaza inalbitul, utilizandu-se nalba - sort de ipsos - imprastiata pe toata suprafata si apoi raderea cu ajutorul unei raspe speciale, de obicei confectionata dintr-un capat de coasa fixata intr-un maner de lemn. Trebuie sa aratam ca fiecare cojocar avea propriile sale retete de prelucrare, atat ca reteta a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cat si al momentelor optime de prelucrare ulterioara, care sub aspect de transmitere al mestesugului, erau destainuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifica doar atelierelor orasenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.Pieile negre de miel sunt folosite pentru confectionarea bonditelor, iar cele albe pentru confectionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupational al butinarilor.

Nu ne oprim asupra confectionarii caciulii sau a cusmei, care in comuna are o forma specifica, ingustata spre varf, confectionata din pielicele de miel de culoare neagra, mai recent si brumarie, ci vom starui mai mult asupra bonditei care cuprinde numeroase forme, ramanand piesa reprezentativa a portului, putand fi purtata chiar si sub cojoc si sub suman, in toate anotimpurile anului. Tipologic se poate stabili evolutia ei incepand cu secolul al XIX-lea, cand informatorii descriu bondita lunga cu clini in poale, ornamentata cu prim de miel. Prima atestare a bonditei cu prim de dihori, respectand acest croi, este din anul 1848, apartinand lui Dumitru Ursu a Filaret din satul Delut, piesa despre care urmasii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca 'era cea mai strasnica bondita pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.'

Sfarsitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondita scurta, cu primul din ce in ce mai lat, iar ca ornamente braiele batute, frumos ordonate, incadrand marginea interioara a primului pe toata lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul tesut, de culoare neagra, care coexista impreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce in ce mai lat. Primul tesut era de doua feluri: din lana si din matase, de culoare neagra. In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc in decoratia braielor batute, precum si a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care puncteaza decorul intens geometrizat, cusute in game ce se asorteaza cu nuantele blanii de dihor, mergand de la negru prin maro spre galben auriu. De obicei, petelele de ierha - benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagra si margele - nu sunt realizate de catre mesterul cojocar ci de anumite femei specializate in aceasta operatiune care dispun de un numar de modele notate pe hartie - mostre - acestea fiind mereu reimprospatate, uneori combinate conform dorintei viitorului posesor.

Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondita, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinarile dispuse vertical, avand latimea de 13-15 cm sau mai mult, impodobind 'poalele' - partea de jos - 'dinaintii' - partile din fata, iar 'manecile' si 'ciupagul' - partea de la gat - se decoreaza cu resturile de blana nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepasind talia, cat si prin manecile lungi si stramte, ajungand de regula pana la varful degetelor. Uneori bondita cu dihori purtata pe dedesubt in zilele de sarbatoare din iarna depaseste poalele cojocului. Respectand ornamentica bonditei, se detaseaza de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel tesut. Daca bondita noua este imbracata, de obicei pentru prima data in zilele de Pasti sau, in cazul mirilor la nunta, cojocul este imbracat pentru prima data in ziua de Boboteaza.

Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, si alte piese de port, printre care si bondita infundata care se incheie sub brat, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare - deci fara comanda - aceasta piesa de port. Curelarii care montau curelele cu margele aveau la randul lor un cerc de femei specializate, fie in coaserea margelelor, fie in tesutul cu matase al acestora, ei realizand doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se incheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capatul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea in banda verticala situata inaintea buzunarului.

La inceputul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau in perioada de iarna la gospodarii care aveau un numar mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confectionarea bonditelor, cojoacelor si a fuspelturilor. Hainele de sarbatoare se confectionau la atelierul cojocarilor.

In deceniile al patrulea si al saselea al secolului al XX-lea, unul dintre cei mai renumiti cojocari din comuna a fost Emilian Lucau, iar mai tarziu, dupa 1970, acest mestesug este continuat de Ovidas Cazac. In comuna au mai existat si alte persoane care cunosteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.

Dupa anul 1960, s-a trecut la confectionarea cojoacelor vopsite tip 'Alain Delon', insa pieile erau prelucrate dupa modalitati industriale specifice zonei Radauti sau Bistrita.

2. Sumanaritul

Sumanul este o piesa de port popular avand o traditie foarte veche in imbracamintea autohtona care se poarta obisnuit in sezonul friguros de iarna, atat de catre femei, cat si de barbati. Sumanul este o haina taraneasca lunga, confectionata din panura sau din tesatura cu acelasi nume. Etimologic, cuvantul provine din bulgarescul sukman. Pivele de batut sumane existente in comuna, dar si in intreaga zona, sunt dovezi incontestabile ca, la acea data, materialul pentru confectionarea sumanelor se producea in cantitate destul de mare.

Sumanul, ca postav, se tesea din lana de oaie de diferite calitati, alese dupa varsta si rasa animalelor. Dupa varsta: a) din lana de miel, numit si suman de mite; b) din lana de carlan (miel la a doua tunsoare), numit si suman de noaten si c) din lana de oaie, care uneori ramanea in culoarea sa naturala, brumarie sau laie, sau din lana neagra. Dupa rasa oilor, in comuna se confectionau sumane mai ales din lana turcana si mai putin din cea tigaie. De cele mai multe ori, lana pentru sumane se vopsea cu substante vegetale, in culoare neagra, dintr-un amestec de scoarta de arin, sovarf, iar pentru fixarea culorii se folosea calacanul (piatra vanata). Culoarea maro se scotea din cojile de nuci. Dupa tesutul materialului urma batutul la piua, unde se bateau timp de 24 de ore, uneori mai mult. La batut, stofa scadea in lungime si latime. Stofa pentru sumane era dusa la piua in Fundu Moldovei sau la Benea, ori Campulung la piua lui Nemtan.

Sumanul traditional se croia in clini, ca sa fie larg. Acesti clini se mai numeau si falduri. Croiul unui suman depindea de marimea persoanei ce urma sa-l poarte, din 51/2 m pana la 6-7 m de tesatura. Partile componente ale unui suman erau: stanii, dinaintii, faldurile, pavele, manecile si ciupagul sau gulerul, mai lat.

Sumanele de sarbatoare sunt bogat ornamentate si erau purtate, in special in zilele Craciunului. In ornamentica sumanelor predomina monocromia, culoarea frecventa fiind neagra cu care se vopseau snururile numite saraduri. Saradurile erau confectionate de persoane anumite, iar aplicarea lor in ornamentarea sumanelor era facuta de femei specializate in aceasta operatiune. Sumanul cernit (vopsit in negru) era saraduit cu ornamente vegetale florale.

3. Dulgheritul si confectionarea dranitei

Dulgheritul este un mestesug vechi si foarte important, necesitand nu numai unelte pentru cioplirea lemnelor, in vederea construirii locuintelor, adaposturilor pentru animale si diferite produse etc., ci si cunostinte tehnice de imbinare, inaltare, orientare, pentru ca acestea sa ofere o cat mai buna si sigura adapostire si sa reziste cat mai mult timp intemperiilor. Adeseori gospodarii ciopleau lemnele necesare pe indelete, si doar cand le cladeau apelau la dulgherii locali. Alaturi de constructiile obisnuite, acesti mesteri inaltau si constructiile obstesti, in primul rand bisericile, precum si podurile peste raul Moldova.

Lemnul brut desemnat a fi folosit la diferite tipuri de constructii era pregatit pentru a fi cioplit. Pentru aceasta erau confectionate doua capre pe care erau potriviti butucii pentru lucru. Prima operatiune este sfaruitul, adica insemnarea, in lungul acestuia a locului pe unde trebuie cioplit, cu ajutorul unei sfori inmuiata intr-un amestec de carbuni cu apa. Pe locurile insemnate astfel se cioplea din gros cu toporul, apoi se finisa cu barda. Lemnul era cioplit pe doua sau patru parti, conform destinatiei acestuia. In cazurile unor butuci mai grosi, acestia erau despicati cu ajutorul unui ferastrau cu dintii mari, numit trasca. Alte unelte specifice acestei meserii sunt: joagarul, ferastraul de mana, compasul, sfredele diferite, rindele, dalti, maiul de lemn, firul cu plumb sau polobocul, nivela cu bula de aer - vaservag -, clupa, bardita pentru batut dranita, cutitoaia. Ca unitati de masura, dulgherii intrebuintau degetele, latul palmei, schiopa, palma, pasul si cotul. In prezent se foloseste metrul.

Incheierea barnelor la colturi se realizeaza prin tehnici diverse. Una din acestea este incheierea staneste ori in chetori, reprezentand incheietura la care capetele barnelor nefiind retezate uniform, ies neregulat in afara cladirii. O alta tehnica este in magla, constand din faptul ca barnele sunt tot petrecute la capete, dar sunt retezate uniform pe toata inaltimea peretilor. Alte procedee de imbinare a barnelor la colturi sunt: in catei, in coada de peste, in zimturi. Tehnica cea mai noua, neintalnita la constructiile dinainte de 1900, este aceea numita in amnare (in stalpi).La casele batranesti, barnele ramaneau aparente in exterior. Se tencuia doar in jurul ferestrelor, iar in interior se tencuiau peretii in intregimea lor, apoi erau lipiti (fetiti) si varuiti.

Ca forma, acoperisurile erau in patru ape la case si in doua ape la constructiile anexe. Pentru acoperisuri era nevoie de o schelarie solida formata din capriori, care la capete se fixau in cate doua grinzi numite costoroabe. In partea superioara capriorii se imbinau cap la cap, prin daltuitura. Echipa care prelua o constructie o preda gata acoperita, deci aceiasi mesteri efectuau si prelucratul dranitei, folosind cheptenele, cutitoaia si gealaul mare rostuit.

Lemnul pentru dranita se taia cand lemnul doarme, adica in lunile decembrie si ianuarie, numai pe luna plina, existand credinta ca astfel lemnul nu putrezeste si nu este mancat de cari. Copacii doborati se decojeau si se curatau pana spre varf, iar acolo li se lasa cateva crengi cu cetina care aveau menirea sa extraga toata seva din trunchi timp de cateva saptamani. Astfel, traditia populara a pastrat pana nu demult credinta ca arborele de lucru trebuie taiat 'cand ii luna la-nceput, c-atunci ii tare si nu-l mananca carii' sau 'la gatitul lunii cand se gata si carii' ori 'cand ii luna-n sus'. Asemenea convingeri nu au, se intelege, un fond magico-ezoteric, ci isi gasesc explicatia in zestrea de cunostinte a stramosilor nostri, in observatiile privitoare la influenta astrului noptii asupra ciclurilor vietii vegetale si animale. De altfel, cercetarile stiintifice arata ca, intr-adevar, in faza de luna plina, paralel cu intensificarea campului de gravitate selenar, creste cantitatea de seva elaborata care circula in vasele arborilor.

In decursul timpului, in comuna Fundu Moldovei, au existat multi mesteri dulgheri renumiti, printre care: Simion si Vasile Rusu, Leon Fodoment, Straton Lehaci, Toader Misina, Traian si Andron Sauciuc, Virgil Tampau, Vasile Poienari, Haralambie Taran.

Vom face o scurta trecere in revista a principalelor momente legate de constructia unei case, pentru a evidentia cateva din riturile apotropaice prin care taranul localnic a crezut necesar sa stimuleze activitatea fasta sau sa impiedice pe aceea nefasta a spiritelor, a demonilor, a daimonilor pasuiti de mitologia noastra.
Un prim pas intr-o constructie este alegerea locului pentru casa, loc ce trebuie sa indeplineasca principala conditie de loc curat. Se pregatesc materialele de constructie, respectiv lemnul cioplit. Din lemn se construia casa si stana, si moara, si biserica, si mobilierul, precum si armele, mijloacele de transport, instrumentele muzicale si uneltele si de aceea se vorbeste de o civilizatie a lemnului. La saparea santurilor pentru temelie, este chemat preotul care face o rugaciune speciala prin care se invoca puterea lui Dumnezeu pentru a se putea duce la bun sfarsit lucrul inceput. La legatul talpilor, pe temelie se punea in fiecare colt cate un colac, paine, o sticla de bautura, iar la incheietura talpilor se pun bani, tamaie, boabe. In talpa unde va fi pragul se pune un cap de cocos sau de gaina sacrificata. Casa noua cere un cap nou. In mod universal, cocosul este un simbol solar, pentru ca prin cantatul sau anunta rasaritul soarelui, te apara impotriva influentelor tulburi ale duhurilor noptii. Gaina este simbol al fecunditatii si abundentei.

Se mai recomanda ca este bine sa se sape in talpa casei un locas in care sa se puna un pastrav viu. Daca nu s-a facut aceasta jertfa, atunci se recomanda introducerea pestelui in vatra de foc a sobei, intrucat viata nu ar fi posibila fara binefacerile focului, fratele tainic al soarelui. Un moment la fel de important este acela in care se pune strutul (brad verde, simbolul tineretii: 'sa-ti fie viata verde', adica sa fii mereu tanar), despre care mesterii declara ca acesta este simbolul lucrarii ajunse la jumatate. La terminarea locuintei, inainte de a se muta familia, are loc sfintirea casei, prilej cu care se face cate o gaura in fiecare din cei patru pereti, incepand cu cel din rasarit, in care se introduc doua boabe de grau, tamaie si un banut ce trebuie sa aiba anul emiterii cat mai apropiat de anul constructiei.

Familia nu trebuie sa se mute in casa noua decat atunci cand e luna plina, pentru ca totul sa se implineasca, sa fie belsug in toate. Este bine ca dupa sfintirea casei, in prima noapte sa doarma intai un om batran din familie, pentru ca daca aceasta constructie cere sacrificiu o viata umana, atunci acesta sa fie a celui ce asteapta marea trecere.

Interesanta este si credinta ca fiecare casa are sarpele ei care o pazeste. De fapt, in casele batranesti se aude in toiul noptii un ticait ca de ceas. E sarpele caruia nu este voie sa i se faca rau, ba chiar i se poate pune un vas cu lapte.

4. Tamplaria

Cunoscuta si sub numele de stolerie apare ca mestesug specializat in a doua jumatate a veacului al XVIII-lea. Din punct de vedere etimologic, acest cuvant deriva de la ucraineanul stoljar, desemnand persoana specializata in confectionarea pieselor de mobilier.

Trecerea la noul tip de locuinta, cu doua incaperi si tinda centrala, face necesara aparitia acestui mestesug care asigura confectionarea usilor si a ferestrelor. Intr-o prima faza, dulgherii mestereau mobilierul strict necesar gospodariei, ulterior au aparut cele doua meserii, bine determinate functional. Mobilierul dulgheresc era executat din scanduri cioplite cu toporul, barda si cutitoaia, incheiate in ulucuri, ca sindrilele de pe case prinse in cuie de lemn.

Fata de uneltele pe care le folosea dulgherul in mod curent, tamplarul recurge in mod obligatoriu la o masa de tamplarie, hobelbanc - masa pentru geluit - ferastraie de mana de diferite tipuri, ferastraul coada de vulpe, coada de soarece, horjuri, gealaul, raubancul, faltuitorul, gura de broasca etc.
Principalele lucrari efectuate de tamplari: podisoare, cuiere, dulapuri, credente, paturi, scaune, laite cu spatar sau fara spatar, mese, lazi de zestre, coltare, hambare, cufere, cadre pentru verande. Dupa introducerea caselor cu etaj, tamplarii confectioneaza scarile de urcat la etaj.

5. Prelucrarea artistica a lemnului

Preocuparea pentru prelucrarea artistica a lemnului isi gaseste multiple explicatii, dar una dintre cele mai plauzibile consta in aceea ca materialul se preteaza la intrebuintari diverse, cu multa usurinta, iar decorarea propriu-zisa se realizeaza cu unelte simple (topor, barda, dalta, briceag), nepresupunand tehnologii elaborate minutios. Un alt argument il poate constitui faptul ca lemnul a fost prelucrat artistic de om inaintea lutului, constituind astfel materialul asupra caruia s-au imprimat primele insemne decorative.

      Din punct de vedere al tehnicilor folosite, nu se poate vorbi de sculptura in lemn propriu-zisa, intrucat rareori se realizeaza detasarea completa a unui volum, insa se folosesc alte tehnici: crestarea, incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, incovoierea, cioplirea, infasurarea si impletirea, incrustarea si, in cazuri deosebite, tehnica ronde-bosse, de asemenea, perforarea (traforarea), iar pentru botele ciobanesti turnarea sau umplerea cu metal (cositor). Sub raport ornamental, obiectele de lemn incearca sa suplineasca, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmarindu-se indeobste evidentierea insusirilor naturale ale esentei lemnoase.
      Din punct de vedere morfologic, pot fi distinse mai multe categorii de elemente, motive si compozitii ornamentale: geometrice, zoomorfe, fitomorfe, cosmice, liber desenate si mixte. Ca motive antropomorfe s-a identificat reprezentarea realista a doua motive: mana in varianta pumn si capul de om, motive desprinse din partea superioara a botelor ciobanesti. Compozitia antropomorfa realizata prin incizie este foarte des intalnita si, de obicei, expune ciobanul cu oile in diferite ipostaze. Ca motive ornamentale geometrice se pot distinge dintele de lup, zimtii, spirala si cercul incizat sau decupat prin care se face trecerea spre cosmomorf realizandu-se decoratii de mare vechime ca roza vanturilor, sau motivul solar in toate variantele lui. Se intalnesc, de asemenea, patratul, rombul, sau arcul de cerc si funia sau torsada prin care se realizeaza zoomorful reprezentarii sarpelui, iar ornamentele vegetale, de obicei reprezentate in maniera naturalista si uneori stilizat - crenguta de brad, frunza, conul, floarea - recurg la rezolvarea motivului in functie de tehnica folosita tot prin tusa dreapta sau curba derivata din arc de cerc.
      Unele obiecte, in special cele din inventarul pastoral, ca: lacra, scafa, cupa, apoi unele forme de batalau, pilug si brai sunt realizate prin strunjire si, de multe ori, ornamentate ulterior cu motive pur geometrice ordonate intr-un ritm statornic circular. De altfel, nici productia dogarului, precum totalitatea vaselor formate din doage nu beneficiaza de aportul unei decorari exprese, pirogravura completand decorativ aceste piese.
Unul din obiectele cele mai comune si mai variat ornamentate este lingura, indispensabila oricarei stani sau gospodarii pastoresti, dintre care confectionarea unora depaseste sfera mestesugului de lingurar, intrucat ornamentarea lor dovedeste talent artistic deosebit. Dintre mesterii cei mai renumiti de linguri sunt cunoscuti Florea Doroftei si Ion Craciun.

Botele ciobanesti solicita o tratare mai atenta, intrucat, in afara de multipla ei functionalitate se presupune ca ar avea la baza rabusul, bota-rabus. Momentul in care semnul de rabus de pe bota ciobaneasca se transforma in ornament presupune, probabil, existenta unor valori afective deosebite, iar in realizarea lor, tehnicile sunt variate, aparand adesea motive neasteptate cum ar fi steaua sau steluta, soarele si luna. Rareori apar stilizari heraldice. Tehnicile cele mai frecvente de decorare a botelor sunt crestarea, incizia, cojirea, precum si parlirea, care consta in realizarea motivului ornamental in negativ, dupa care urmeaza arderea la para focului pana se obtine carbonizarea superficiala a partii cojite, in final indepartandu-se coaja ramasa, obtinandu-se astfel pozitivul ornamentului. Pirogravarea este tehnica ce se obtine prin realizarea motivelor ornamentale cu ajutorul unui fier inrosit in foc. Ca forma simplista a parlirii este trecerea unei bote cojite prin para focului urmarindu-se inlaturarea tuturor asperitatilor pentru a se obtine ulterior luciul ei prin frecare cu un postav aspru. In localitate au existat bote ciobanesti - fluier a caror ornamentare vadeste respectarea unor norme ferme de executie, presupunand folosirea unor unelte speciale, cum ar fi fierul lung pentru arsul orificiului interior sau in mai rare cazuri sfredelul lung utilizat in acelasi scop. Prin arderea orificiului interior al unei bote-fluier se presupune consumarea unui interval de timp indelungat, cat si o deosebita indemanare a creatorului.

Fluierul fara dop arareori este confectionat din lemn, in comuna si in intreaga zona sunt folosite fluierele din alama sau arama si mai rar aluminiu, adevarata arta atat in confectionare, cat si in interpretare, avand-o fluierul mare sau cavalul realizat invariabil din lemn de foioase. Ornamentica acestuia atinge culmi de maiestrie, iar motivele distribuite de regula in doua registre neproportionale incanta in rigoare si finete. Sunt reluate de obicei motivele botelor ciobanesti, in care uneori elementul concentric pur se disociaza in spiral unduind printre spatiile dintre gauri si unind cele doua registre..

6. Prelucrarea fibrelor textile

O activitate casnica principala a fost, din timpurile cele mai indepartate, prelucrarea fibrelor textile si confectionarea celor doua sortimente de produse: textile de casa si tesaturi pentru imbracaminte. Fibrele textile prelucrate in gospodaria locala au fost lana, canepa si inul.

Canepa si inul erau cultivate pe langa fiecare gospodarie, intrucat detineau o pondere importanta ca materie prima pentru tors si tesut. Dupa recoltatul plantelor, acestea se strang in snopi, apoi, dupa uscare, se depun in topile special amenajate. Dupa putrezirea partii lemnoase se scot din topile si se aseaza la soare pentru a se usca. Dupa o uscare perfecta, snopii se melitau, intai in melitoi pentru a se rupe marunt partea lemnoasa, apoi in melita, cu care ocazie se indeparta aceasta parte lemnoasa (puzderie), rezultand fuiorul. Ultima operatiune este pieptanatul cu ajutorul ragilei si al pieptenilor, apoi mai multe fuioare sunt inmanuncheate intr-un caier, urmand a fi tors. Firele mai groase de canepa (haldanele), inainte de a fi melitate sunt batute cu maiul pentru a se muia partea lemnoasa.

Din fibrele pieptanate de canepa si de in se realizeaza prin tors fire pentru urzeala, iar bucii sunt torsi pentru bateala, obtinandu-se astfel toalele pentru asternut in camere, precum si saci. Din firele de canepa se tese panza pentru camasi si itari, iar din in panza este folosita pentru confectionarea camasilor de sarbatoare, precum si a asternuturilor. Lana, materia prima de baza pentru tors si tesut, se prelucreaza in mai multe faze. Dupa tuns, urmeaza spalatul care se face in ciubere mari, cu apa fierbinte si cu lesie din cenusa de fag sau mesteacan. De multe ori, usucul rezultat este folosit ca leac impotriva reumatismului sau ca ingredient pentru prepararea unor alifii. Dupa spalare, se limpezeste la rau, apoi se usuca pe garduri. Astfel curatata, lana este scarmanata manual si pieptanata cu fosalaii pentru a se separa cele doua calitati: parul (lana cu firul lung) folosit la urzeala si canura pentru bateala sau pentru impletit.

Parul, precum si canura se repartizeaza in caiere pentru a fi toarse in furca cu ajutorul fuselor (furca numindu-se si cujeica). Pentru anumite folosinte firele toarse sunt rasucite cu druga, apoi facute gheme si sculuri (pentru a fi vopsite). Pentru pregatirea firelor de lana sau canepa si in vederea tesutului, se folosesc diferite instalatii care pot fi usor manevrate: vartelnita, raschitorul, urzitorul si sucala cu care se fac tei (tevi din soc lungi de aproximativ 20 cm).
Din firele de in, canepa, lana si bumbac (cumparat de la pravalie) se obtin diferite tesaturi: panza pentru camasi (de lucru sau de sarbatoare), itari, sumane, cioareci, plocazi, covoare, cergi, macaturi, prosoape, pristori, barnete, braie.